Zborul unui tânăr departe de ai săi lasă în urmă durere

„Atunci când te afli la vârsta adolescenței crezi că nu există nimeni prin preajmă care să-ți semene suficient de mult pentru a te înțelege.” (Marcel Proust)

Distrează-te și ai grijă! te avertizează ai tăi la ieșirea din casă. Plecam și eu în oraș cu prietenii, în vremea mea. Eram la fel de euforic, entuziast, independent, dar mai ales dornic de libertate cum se simte copilul meu astăzi. - sunt gândurile care străbat mințile părinților, lăsându-și copilul în oraș sau la petreceri până târziu. În timp ce mintea analizează riscurile – sper să nu uite să-mi dea mesaj când ajunge - , sufletului parcă i se desprinde o parte din el, una de care s-a atașat ireversibil, pe care a crescut-o și i-a oferit tot ce a avut mai bun, străduindu-se să nu cunoască tristețea, dezamăgirea, nici chiar boala. Și, simultan, un sâmbure de frică le încolțește în inimă, realizând cât de dureros e zborul, pentru cei ce doar admiră cum se înalță adolescentul.

Tinere, te-ai gândit vreodată cum se simt părinții tăi rămași acasă de revelion, în timp ce tu petreci cu cei mai dragi prieteni? Poate și ei sărbătoresc cu prietenii lor de o viață – alții ai căror copiii sunt în căutarea propriului drum, unul departe de casă -, dar te asigur că-ți simt lipsa. La miezul nopții se întreabă dacă ești bine, dacă vei mai fi vreodată acela care ai fost, adorabilul, alintatul și curiosul lor copilaș. Realizează că a mai trecut un an, așa că sunt din ce în ce mai aproape să rămână singuri, cum fuseseră odinioară, înainte ca tu să te naști. Sunt conștienți că te descurci și în absența lor, că nu vor fi mereu acolo când vei avea nevoie și că doar depărtându-te de ei vei înlocui inocența cu responsabilitatea.

Desigur, așa se descriu etapele firești ale evoluție unei ființe umane până la adolescență, chiar foarte aproape de maturitate, iar ei au acceptat deja asta. Momentul desprinderii de spațiul protector al casei și începutul luptei pentru independență era foarte previzibil și necesar. Sunt mai mult decât fericiți văzându-te crescând, extrem de mândri la fiecare pas, dar le este totuși teamă că vor fi uitați, odată ce prioritățile se schimbă și timpul nu încetează să mai treacă.

Adună-ți curajul și admite că centrul atenției tale a devenit altul, că nevoia de validare socială pare a fi mai importantă decât conversația cu mama în timp ce faceți clătite împreună pentru micul-dejun. Până la urmă din asta constă normalitatea vârstei, cu toate că v-ar plăcea amândurora să fie ca înainte. Tu ești poate prea ocupat să-ți construiești imaginea în societate, ca să-ți dai seama că pe ei îi doare. Nu te vor invita niciodată să rămâi la un film cu ei în sufragerie, în loc să mergi la cinema cu gașca, fiindcă știu că așa vei fi mai fericit. Își doresc să-ți fie bine, chiar dacă, fără tine, lor le rămâne tristețea și nostalgia. Totuși nu vor avea niciodată curajul să recunoască, din teama de a nu deveni un obstacol în calea fericirii tale.

„Când copilul realizează că toți adulții sunt imperfecți, el devine un adolescent; când îi iartă, devine adult.” (Alden Nowlan)

Continuă-ți zborul, căci doar așa vei construi castelul la care-ai visat! Dar în timp ce zbori și atingi cu aripile toate minunățiile lumii, exploatându-ți potențialul și testându-ți abilitățile, nu uita să te oprești din când în când. Include-i și pe ai tăi în planuri, demonstrează-le că nu i-ai uitat, doar zbori la înălțimi prea mari ca ei să te poată vedea mereu. Doar așa mai poți diminua durerea.