“Copiii de pe Volga” – Guzel Iahina – despre resemnare și acceptare în fața istoriei
- Luminița Teodorescu
- Apr 14, 2021
- 2 min read
Romanul prezintă povestea inedită a unui dascăl de provincie care învață să fie părinte, într-o țară tulburată de valurile erozive ale istoriei. Dedicată propriului bunic, profesor de limba germană la țară, cartea se construiește în jurul unui personaj cu referire biografică, Schulmeister Bach; acesta se metamorfozează imprevizibil de-a lungul câtorva decenii, tras într-o vâltoare a istoriei din Rusia de la începutului secolului al XX-lea. De aici aflăm despre regiunea autonomă din RSFSR, în regiunea Volgăi, întemeiată de germani, care aduc în țara de adopție un mod de viață cu un specific aparte, greu adaptabil la noile tipare ale socialismului sovietic. Comunitatea din Gnadental se schimbă odată cu personajul principal, arătând consecințele unei istorii dușmănoase cu oamenii. Prin ochii dascălului educat în spiritul școlii clasice germane, lumea se îndepărtează de valorile ei lăsate în urmă, în țara de origine, motiv pentru care locuitorii trăiesc regretul plecării, resimțite acum din ce în ce mai mult ca pe un exil dureros.
Bach observă metamorfoza lumii în care trăiește de aceea el însuși e nevoit să îndure un dublu exil: al comunității din care face parte și altul, al iubirii neîmplinite, pe care nu o poate împărtăși nimănui. Respins de comunitate, însingurat prin moartea femeii iubite, învață să fie părinte singur pentru o fetiță. Bach se ascunde în carapacea propriei dureri, neînvins de oameni și de soartă și astfel trăiește până la moarte captiv sufletește, neînțeles și izgonit de ceilalți; retras din fața istoriei care îi invadează intimitatea, capătă infirmitatea muțeniei, refuzând dialogul cu o lume înstrăinată și ostilă. Din marasmul unei vieți în care nu se mai regăsește, profesorul Bach este salvat de iubire: cea virilă pentru Klara și cea paternă, pentru Anntche; îi supraviețuiește istoriei prin iubire, dar și prin Poveste, căci viața interioară a acestuia trece în poveștile pe care le scrie pentru a primi dreptul la supraviețuire. Tot ce nu poate trăi în realitate duce în povestea inventată de el sau răstălmăcită din cele auzite, ca o compensație a ceea ce nu poate împlini în viața reală. Cu fiecare poveste, Bach primește o nouă șansă de a merge mai departe, ca părinte și ca supraviețuitor al unei lumi dispărute într-o bolgie a istoriei trufașe. Astfel, acesta își conservă calitățile omenești pentru a-și duce mai departe misiunea asumată responsabil de călăuză a unui copil venit (poate) din rădăcini străine, cu o menire pe care nu o poate controla, căci timpul este învingător cu omul și îl așază sub vreme, tăcut și supus.
Moartea personajului principal este, simbolic, intrarea într-un timp colectiv, anonim și pacificator, reprezentat de apele Volgăi care îl scoate din acest loc damnat și îl duce, în sfârșit, spre originile ancestrale. Asemenea lui Cronos care își devorează copiii, Volga îi adună la un loc, în apele sale, pe cei pe care i-a hrănit și i-a bucurat pe malurile sale, iar când ies din această viață, îi conduce spre un final ca o trecere spre o altă lume, pusă sub semnul libertății și al păcii depline.
Destinul lui Bach este al învinsului de istorie, dar care trăiește compensatoriu prin iubirea și povestea împărtășită.
Recenzie realizată de doamna profesor Luminița Teodorescu;
.jpg)



Comments