Cu drag, de Dragobete

Viața-i o petală atât de plăpândă, încât nu ne dăm seama c-ar trebui să o tratăm doar cu iubire și grijă. Purtată pe a adierii vis, cândva reușim odată cu ea să deschidem ochii și să vedem în oglindă tot ce e mai frumos.

Sărbătoare a dragostei, care a suferit multe schimbări de-a lungul timpului și a cărei tradiții le-am uitat... Materialitatea depășește sufletescul și se va uita ce ne-a fost lăsat nouă, românilor: un strop de romantism în toate. Pentru mulți, 24 februarie nu mai înseamnă nimic, pentru că ziua dedicată Sfântului Valentin, sărbătoarea occidentului, ne-a acaparat și ne-a furat autenticitatea, Dragobetele.

Venit de departe, din Evul Mediu, acesta încă mai are rădăcini și-nflorește în inimi o dată pe an. Etimologia-i este umbrită de diferite zvonuri, dar se pare totuși că noi, cei mai aproape de aceste zile, i-am ales numele. Și de ce să nu-l iubim, dacă-i născut din inimile noastre, dacă noi i-am însemnat numele și dacă am ales că ne-ar aduce fericire? Îl lăsăm să piară într-o ladă mult prea veche pentru a-i mai găsi o cheie? Acceptăm noul și uităm de vechi... ne surâde englezismul și uităm de românescul din suflet.

24 februarie... O zi a tuturor celor îndrăgostiți de Univers. Ne trece timpul și ne pierdem identitatea, dăm uitării Dragobetele, ziua în care Muntenia și Oltenia își adună feciorii și copilele, unindu-i pentru a fi iubiți tot anul. Când îi spunem numele nu ne aducem aminte de protectorul păsărilor, care le veghează zborul.

Suntem răpiți de superficialitate și nu surprindem detaliile importante. Tot ce ne părea odată frumos acum poartă pseudonimul de „ponosit” sau „neinteresant”. Cât despre dragoste, o simțim în fiecare clipă, însă avem o zi, atât, să o celebrăm, să îi dăruim celui de lângă noi atenție și poate un gând bun. Timpul e hain și ne răpește momentele de răgaz pe care ni le oferă dragostea.

Fiecare „Te iubesc!” rostit cu patos sau cu un accent specific oglindește menirea noastră pe pământ, de a iubi. Dragobetele despre aceasta este: să ne amintească să Îl iubim pe Dumnezeu, să îi iubim pe cei care ne-au dat viață, să iubim viața, timpul, frumosul și nu în ultimul rând pe noi, cei care ne dăm un sens vieții.

„Dragostea îi face pe oameni să se simtă egali”, spunea atât de frumos Dostoievski, împletind cu unicitate tot ce avea mai de preț, pentru a ne lăsa și nouă o bucată din dragostea lui.

Dacă ar fi să definim dragostea, nu ne-ar ajunge nisipul din clepsidra timpului pentru a scrie ce înseamnă, cum se manifestă și ce lasă în urmă, așa că, fiecare dintre noi încearcă să își pună amprenta o dată cu aceasta și să demonstreze cum poate jongla cu ea, însă surpins de fragilitatea ei, din greșeală, o transformă într-o povară. Dar sărbătoarea de pe 24 februarie ne ajută să o clădim pentru a ne bucura de tot ceea ce înseamnă ea.

Dacă ar fi să aleg doar șase cuvinte care să reprezinte sărbătoarea dragostei ar fi: Dumnezeu, iubire, iertare, viață, dor și ... eu. Ca să-i poți iubi pe ceilalți, trebuie să te iubești și să te respecți mai întâi pe tine. Doamne, ce viață frumoasă! Mulțumesc că mi-ai dat puterea de a iubi!

Fiți fericiți și iubiți! Dragobetele pupă fetele!