Premiul pentru creație în proză - categoria ficțiune

Cădea încet fulg după fulg peste casele îmbelșugate de emoția sărbătorilor. Satul radia de fericire, pe pârtie se auzeau râsete, pe străzi se vedeau zâmbete călduroase. Dar armonia lor era tulburată de lipsa unui râset, de lipsa unui zâmbet tânăr, ascuns în sufletul firav de copil a cărui bucurie veșnică fusese otrăvită de plecarea bunicii sale în seara de Ajun, cu un an înainte. Mama ei a inventat o întreagă istorisire, o mutare definitivă într-o zonă îndepărtată în care avea parte de tot binele din lume. Dar Merrina știa adevărul. A fost prima poveste de Crăciun pe care nu a crezut-o.

Privea afară, cu nasul lipit de geamul camerei, spre răscrucea de drumuri de lângă casa ei. Toate străzile aveau lumini, beteală în copaci, colinde de la ușile deschise, nimic din ceea ce Merrina ar fi vrut să privească. Ochii ei își pierduseră strălucirea, nici măcar darurile de la Moș Crăciun nu o distrăgeau de la liniștea sa interioară.

Nu o cuprindea spiritul sărbătorii nici măcar în amintiri. Mintea ei goală și privirea rătăcită se îndreptau fără știre spre întunericul de pe ulița care ducea la marginea satului. Era seara de Ajun, din nou, dar ea nu mai era aceeași fetiță de anul trecut. Deschise fereastra pentru a resimți pe propria piele răceala din sufletul ei. Undeva în depărtare se auzi brusc un sunet ca acela al unui tren ajuns în gară. Ascultă cu atenție și îi remarcă repetiția. Nu avea nicio îndoială. Ceva îi spunea că era un semn, o strigare adresată ei. A făcut câțiva pași în spate și cu puțin avânt sări afară. Ateriză în genunchi, se ridică repede și fugi prin stratul proaspăt de zăpadă.

Alergă spre ulicioara al cărui întuneric o cuprinsese inițial în desăvârșirea lui, dar care acum îi încetini pasul. Ochii îi jucau nesiguri peste pătura nocturnă, frigul îi îngheța degetele descoperite, fulgii se aninau prin părul ei, iar zgomotul continuă să răsune ca un strigăt aproape intermitent pe care nu îl putea desluși clar oricât ar fi crezut că se apropie de marginea satului. Totuși, nu era nicio cale ferată pe o rază extinsă, dar ea cunoștea prea bine sunetul trenului de când era mică și fusese pentru o singură dată în altă regiune. Începu să vadă conturul imaginilor din trecut în negrul infinit din juru-i și să șoptească versurile cântecului ei preferat din copilărie pentru a se liniști, auzind in minte vocea bunicii care o acompania mereu. Cu inima bătându-i puternic reuși, în cele din cele din urmă, să străbată întreaga stradă. Nu-i fusese nicicând mai frică de întuneric.

În capăt coti la dreapta și două lumini orbitoare îi obturară vederea. S-a oprit brusc, s-a dat într-o parte și, când își putu redeschide ochii, observă cum un tren staționase chiar în fața ei. Avea un singur vagon, a cărui ușă s-a deschis imediat. Pe mânerul ei se afla atârnată o scrisoare, pe care o deschise fără prea multă tragere de inimă. Îi era chiar adresată și conținea un mesaj subit: „Unde orice râs răsuna veșnic”. S-a gândit puțin și pentru că nu a găsit nici un motiv de a rămâne acasă de Crăciun, s-a urcat în tren, s-a așezat pe singurul scaun dinăuntru și nu a avut mult de așteptat până când ușa s-a închis și luminile s-au stins, iar trenul, ridicându-se încet deasupra pământului, își luă zborul peste nori. Sau cel puțin așa credea Merrina. Geamurile erau aburite și nu vedea nimic clar afară, dar simțea cum urca și se pierdea în zare. Nu a durat mai mult de câteva secunde de teamă până când trenul se opri brusc, zdruncinând-o.

Ușa se deschise imediat lăsând lumina de afară să pătrundă înăuntru. Păși cu grijă, cu ochii ațintiți pe treptele trenului, fiindu-i frică să privească noul tărâm ce i se înfățișa. Se opri, pregătindu-se să îl exploreze, când un zgomot o făcu să tresară. Merrina se întoarse spre tren și văzu cum plutea deja în aer. Îl urmări până când dispăru în înaltul cerului, lăsând-o singură, apoi își coborî privirea la spațiul din jurul ei. Nu putea distinge nimic, ca și cum s-ar fi aflat în continuare între geamuri aburite sau ar fi avut ochii încețoșați de lacrimi. Porni într-o direcție oarecare sperând că va întâlni ceva în vidul ce o înconjura, dar nimic. Era lumină, dar nu putea distinge zarea. Cerul și pământul se omogenizaseră într-o paloare fără viață. Nu ningea ca în satul ei, dar îi era foarte frig. Fără să-și dea seama, șiroaie de lacrimi începură să îi curgă peste obraji, înghețându-i aproape pe față.

Obosind, se așeză în genunchi și închise ochii, încercând să își imagineze că era din nou acasă, la căldură, alături de bunica sa, cântând împreună colindele preferate. Simți cum începe să își revină, însă frigul începu să îi pătrundă iar prin haină, așa că deschise ochii cu dorința de a o lua din nou la drum, dar imediat zări lângă genunchii ei, în locul în care îi căzuseră lacrimile, o inimă desenată în zăpadă. Erau. de fapt, două, suprapuse aproape perfect și în a căror centru se afla inițiala „M”.

Recunoscu desenul. Era obiceiul ei și al bunicii din seara de Ajun, ca un semn al conexiunii lor indisolubile, o semnătură prin care își marcau anual prezența în fața casei: Merrina și Margaret. Se apropie să privească atent inima apărută din singurele ei lacrimi din ultimul an, dar câțiva fulgi nărăvași o acoperiră complet, făcând-o să pară o iluzie izvorâtă din imaginația ei. Vântul ce îi purtă mai departe suna ca plânsul unui copil pe care îl urmă în fugă până la primul deal. Îl urcă și reuși pentru prima dată să distingă conturul peisajului din jurul său. Erau mai multe dealuri care formau un cerc, din a cărui vale se auzea o voce blândă care cânta pe fundalul plânsului. Armonia în care se contopeau o liniști și o emoționă totodată. Era instrumentalul de pe fundalul acestei ultimi povești de Crăciun pe care o trăia, singură.