Această divinitate

Cine ești tu? O străine, ce ai făcut din ea. Nu ai milă? Compasiune? Ai târât-o și ai uscat-o de tot. Acum ce mai vrei?

Și cine e acest străin de care ești așa profund îndrăgostită? Un nimeni. Un vagabond rătăcit în pozele ce îți aduc aminte de acasă. Și de unde vine și cine oare a adus păcătosul acesta în viața ta perfect monotonă? Tu. Tu aia care stă și se plânge că nu are pe nimeni, dar și când are… își pune numai întrebări. Oare mă iubește? Oare simte ceva pentru mine? Nu, nu astea sunt întrebările pe care ar trebui să ți le pui atâta timp cât nu suporți povara unui răspuns, sincer, venit din inimă și primit în creier. Sau era invers?

Și ne întrebăm cu toții de unde vine. Toți știm răspunsul, doar că nu îl dăm. Pentru că, dacă stăm să ne uităm în ochii lui, trecând de toate buclele arămii ce îi încadrează fața, dăm de poarta către suflet. O pereche de ochi de un albastru electric, arcuiți, încruntați, gata să pună o țintă pe tine sau deja a pus, nu? Dacă ne uităm adânc, undeva sub al nouălea cerc al iadului îl vom găsi. Tu spuneai că e ca o stea, dar nu e orice stea, e steaua dimineții.

Așa că Doamne, Doamne cine ți-a pus această povară dulce amară pe umeri. Rezistă copilă, nu mai are cine să te salveze. Ești pierdută. Acolo unde soarele nostru nu va mai ajunge niciodată pentru că nu are nevoie să ajungă. Acolo unde Pământul nu se mai rotește pentru că nu mai are pentru cine să se mai rotească. S-a îndrăgostit un înger, ce fericire, ce extaz, dar oare tu ești cea pentru care și-ar da și ultima lacrimă?

Sursa imaginii: Marlene Dumas – “Imaginea ca povară” (https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Felephant.art%2Fmarlene-dumas-image-burden%2F&psig=AOvVaw0kHHjZurCY4Q21Ux_1vIj1&ust=1617721014953000&source=images&cd=vfe&ved=0CAIQjRxqFwoTCPD838Wu5-8CFQAAAAAdAAAAABAD)