Roșu

Când legea firii prinde noduri, când degetele scapără pe masă, când ochii încețoșați abia disting culorile din față, un tunet îmi răsună în minte și vorbele, netrebnicele, se împrăștie mânioase. Lovesc cu roșul lor aprins în sufletele fragile de lângă mine și sparg încet o crăpătură demult formată. Cioburile se răspândesc în picături de sânge și se ascund în colțuri întunecate. Nu le văd fugind, nu le văd frângându-se sub greutatea unui cuvânt rostit de mine, decisiv. Eu sunt cuvântul meu, iar cuvântul meu e o săgeată fără de întoarcere, cu vârf subțire, ascuțit, pe care nu îl simți de prima dată. Dar după patru ani de încercare, mătasea se destramă, gheața se sparge, firul se rupe.

Zilele se scurg și noi ne vedem, dar nu ne privim. Timpul trece și eu îl urmez fără să mă uit în urmă. M-ar trage înapoi spre tot ce am avut. E o căldură în amintirea lor ce mi-ar dărâma zidul, în timp ce ei și-ar construi unul al lor din bucățile mele. Aș rămâne fără apărare într-un război cu lumea și m-aș pierde în mulțime. Prefer unicitatea unei răceli de proporții în locul unui lac în apa căruia se poate avânta oricine. Mă adăpostesc în propria mea cetate.

Am văzut-o astăzi iar. L-am salutat din nou. I-am îmbrățișat. Le-am scris. Au răspuns. Roșu.

Astăzi a fost o nouă zi. De obicei ne iertam ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar lumea se schimbă și firul meu prinde noduri de care se agață în zbor orgoliul și încăpățânarea. Mă uit în jur, dar nu îl privesc în ochi. Nu am curaj. I-am spart sufletul și acum ochii goi îi sunt sticlă și îmi pot vedea reflexia în ei. Nu vreau. E roșie, cu valuri umbrite pe care nu îl voi lăsa să le descopere. Mă privesc mulți ochi de sticlă. Așa că merg aplecată și nu mă întorc nicicând. Îmi simt fiecare mișcare și îmi amintesc de tot. E ceea ce îmi aduce alinarea. Nu zâmbesc des, sunt onestă cu mine însămi. Dar când o fac, e involuntar și sincer, pentru că sinceritatea m-a definit mereu, sub orice formă a sa și orice a presupus. Dar sinceritatea vine în bolovani greu de susținut, așa că am ajuns o povară.

Mă plimb singură pe aleile de lângă școală. Aștept să îi văd și poate să îmi iau rămas bun. Îmi privesc firul plin de noduri și îmi regret săgețile pe care le-am aruncat fără milă. Inima mi se face mică în piept, privirea îmi joacă feste, dar îmi păstrez ochii roșii pentru toată lumea. Nu am scuze și nu pot ascunde nimic. Totul este în zadar. Mă depărtez de poarta școlii cu sfială. Aș vrea să apară în acea secundă în spatele meu, să mă întorc, să îi privesc și să nu îmi pot opri impulsul de a repara totul. Dar ei nu ar ști-o. Nimeni nu îmi cunoaște visurile cele mai mari din momentele cele mai neimportante. Așa ajung să pierd totul și să o iau de la capăt iar și iar și iar.

Grădina școlii are trandafiri frumoși pentru ochii dispuși să vadă. Dar ai mei disting acum doar marginile uscate ale petalelor, frunza trasă de vânt lângă poartă după ce a căzut năucită abia acum. Poarta. Mă uit pieziș și nu recunosc niciun chip. Degeaba. Nu îmi plac acești trandafiri. Îmi amintesc de sufletele lor la începuturi. Mă simt vinovată de ofilirea unor flori ale emoției atât de frumoase. Mă întreb dacă ploaia le-a curmat soarta. Și eu am plouat peste sufletul meu și nu s-a ofilit. Eu am plouat cu tunete ucigătoare. Ele au lovit florile și le-au uscat. Acum aștept să cadă până la ultima petală, să le strâng la piept pentru a le simți ultima suflare, apoi să le dau drumul în vânt spre a se pierde și a lăsa loc să o iau de la capăt.

Se înserează și îmi ridic privirea spre cer. Prin fereastra deschisă, pătrunde glasul naturii. Nu îl aud de bătăile inimii mele. Prima stea răsare pe cer. Obișnuiam să îi pun o dorință, așa cum obișnuiam să iert. Deci nu o fac. Aștept să se înnopteze, să apară Marte. E roșie. Îi ofer și roșul meu. O implor să mi-l ia. Cred că a prins culoare ajutând suflete ca ale noastre. Poate și ei o privesc acum și îi oferă roșul sângelui ce curge din răni.

După ce ochii mi s-au limpezit, mi-am privit din nou firul. Învăluit în întuneric era invizibil, așa că mi-am aprins o ultimă speranță să îmi lumineze imaginea. Nu mi-a lua mult să descopăr, pentru a mia oară, că firul meu nu era drept. Avea noduri. Se subția. Se îngroșa. Dar cel mai important, am realizat că nu aveam un fir.

Aveam o împletitură.

Sursa imaginii:

https://www.google.com/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fnikhilrajan48.medium.com%2Fthe-redthreadoffate35c1a55c2876&psig=AOvVaw1mfZYkNFuzw6M_wMctPsKY&ust=1615891045414000&source=images&cd=vfe&ved=0CAIQjRxqFwoTCMiVjbONsu8CFQAAAAAdAAAAABAD